A uita. Uitat. Uitare.

Cat de usor putem obtine prieteni, dar cat de greu este sa-i pastram.

Ce usor pot oamenii sa atraga simpatii, si totusi nu reusesc sa le pastreze, sa-si creasca increderea in ochii celorlalti. Cat de greu se obtine increderea, si cat de usor se pierde.

Sa incepi un lucru este atat de usor, cat sa te gandesti la el. Oare cate nu incepem in viata? De cate ne tinem pana la capat, si mai important, cate le finalizam asa cum ne-am dorit!?

Cat de usor este sa pierzi lucrul care-l iubesti cel mai mult, si asta pt simplul fapt ca ti-l doresti enorm!? De ce intotdeauna ne dam seama cat de important este ceva pentru noi, abia in momentul in care nu-l mai detinem? Tot ce avem sub nas, e lipsit de importanta, fad, banal, plictisitor. Visam doar catre lucruri marete. Iar cand le obtinem, le trecem usor in anonimat.

Uitam sa mai traim? Uitam sa ne bucuram? Uitam sa iubim? Uitam sa fim oameni?

In fapt, uitarea este o capacitate a omului, de care abuzam, in ideea de a le avea pe toate. In goana dupa tot, ramanem cu nimic. Urmarind himera pierdem esenta vietii.

Cati dintre noi, stim sa ne ingrijim de suflet? Suflet!? O chestie marunta, de mult uitata, inchistrata si uscata.... O floare pusa la presat intr-o carte veche, uitata intr-un vraf de carti prafuite, intr-o biblioteca antica...

In ascensiunea catre cunoastere pierdem toate simturile. Cati mai putem spune ca simtim?

Era o vreme, cand iesind afara, noaptea, imi umpleam plamanii cu aerul curat al noptii si simteam mirosul noptii, al verii, al muntilor, al padurilor de conifere. Si acest simplu fapt, ma umplea de o bucurie enorma. O bucurie pe care nu o puteam explica, un lucru banal, sa fug noaptea din casa, pe ascuns, doar ca sa respir aerul noptii, sa privesc la cer si sa ma pierd in vise. Era ca o betie feerica, o transa.

Aveam atatea vise, si puteam sa ma bucur de toate lucrurile marunte, lucruri si fapte care acum nu le mai gasesc, si-mi lipsesc enorm.

Se spune ca un om fara vise e un om pierdut. De mici copii, cu totii avem vise, cu totii vrem sa ajungem undeva, sa facem ceva, sa fim cineva. Dar ne pierdem in calatoria spre maturizare. E corect spus maturizare? Maturizarea ar trebuie sa aduca ceva, dar de fapt pierdem. Uitam vise, simturi, trairi, amintiri.

As fi vrut sa va povestesc visul meu din copilarie, povestea fantastica in care credeam, taramul spre care ma indreptam, farul care ma atragea ... dar... am uitat!

10 februarie 2011

Copenhaga

(eseu cu care am debutat pe blogul Denisei)

Lumea văzută prin ochii îndrăgostitului

     Dragostea ar putea fi uşor explicată prin legile fizicii quantice. Exact ca în cazul quanticei, lucrurile evoluează diferit în funcţie de starea observatorului. O aceeaşi zi, monotonă, plictisitoare de toamnă, are două perspective: una văzută prin ochii celui neîndrăgostit, omului plin de griji şi de nevoi, şi cu totul altfel prin ochii proaspătului îndrăgostit, caruia şi o acţiune banală, precum căderea liberă a unei frunze i se pare o adevărată scenă care merită contemplată în linişte, cu ochii mari şi lucioşi de miracolul căderii unei frunze toamna.

    Mereu se asociază dragostea cu orbirea, cum cel îndrăgostit, orb ar fi. Ori lucrul altfel se petrece, căci îndrăgostitul vede, observă şi contemplă, întâmplări şi scene pe care alţii nu le bagă de seamă. Aşadar îndrăgostitul vede viaţa în adevarata lumină, şi cu realele culori. Doar pentru că cei cu adevărat îndrăgostiţi sunt puţini la număr, asta nu înseamnă automat că ei sunt cei orbiţi, iar restul omenirii priveşte viaţa cu ochii deschişi.

    Oare care deţine adevărul, între cel ce vede "o blestemată de ploaie" şi cel ce observă "miracolul apei din cer"?

    Ce vede un profan când priveşte un îndrăgostit? Un visător, un fericit cu ochii pierduţi, un Don Quijote în căutarea Dulcineiei, un copil visând cu ochii la stele?
    Ce vede, prin ai săi ochi, un îndrăgostit privind la cel neîndrăgostit? O biată fiinţă chinuită, alergând în căutarea rezolvării unor probleme a căror date uneori nici nu le deţine, un om care a uitat să viseze, un copil care joacă un joc serios, de-a adulţii?

    Cine deţine adevărul şi cine poate spune ce adevăr şi-ar dori pentru el însuşi!? Câţi oameni mai visează? Câţi ştiu definiţia visului? Câţi pot spune că ceea ce trăiesc e realitate şi nu vis?

Visez eu oare???

16 Nov 2011

Copenhaga

Polit(i)-eţea înainte de toate

    O dimineaţă de noiembrie, totuşi o dimineaţă frumoasă, însorită, cu un aer de toamnă târzie. Soarele îmbracă în haine luminoase totul în jur, se joacă pe geamurile maşinilor şi a staţiilor de autobuz, topind puţina brumă adunată de cu noapte şi opacizează tot e e din sticlă.

    Puţinii oameni care aşteaptă liniştiţi în staţie, au feţe zâmbitoare şi voioase, chiar dacă ziua abia a început.

    De trecerea de pietoni se apropie un domn grizonat, cu un palton gri. Merge agale şi deloc grăbit. Maşina care se afla deja arpoape de trecere, şi care poate trece liniştită înainte ca domnul nostru să atingă macar marginea trecerii, încetineşte până la a opri, în acelaşi timp, şoferiţa, o poliţistă tânără, face semn cu mâna, cu zâmbet larg pe faţă, încurajând pietonul să înainteze.

    Domnul grizonat pleacă capul în semn de înţelegere şi respect, salută cu două degete la tâmplă, milităreşte, şi-şi continuă drumul netulburat.

    Soarele străluceşte mai puternic...

16 Nov 2011

Copenhaga