Aspirații

Prolog
       Zespezel, un vârf mic, nu foarte important, în munții Ghurghiului, și totuși cu un farmec aparte.

       E prima dată când pun piciorul pe el, și doar din cauza ei, altfel cu siguranță nu aș fi ajuns aici. Miraj dublu, vârful și fata! Morgana!? Nu, e cât se poate de reală, chiar dacă atracțiile fantasmagorice sunt la fel de puternice ca la Fata Morgana, Reia e la fel de reală ca muntele însuși, și trezește aceleași dorințe aspirante spre înălțimi.

       Am revăzut-o după mulți ani, aș putea spune că nu s-a schimbat prea mult, totuși urma evoluției este adânc săpată în felu-i de-a fi și de a comunica. M-a tăvălit complet în nisipul josnic al culturii mele, care s-a zdruncinat puternic în fața stâncilor ei culturale. Trebuie să tac și să ascult, să învăț, și să sper doar că mă pot face înțeles de ea, prin nimicnicia ideilor mele de om de duzină.

Revederea

       E vară, e soare, razele-i luminează chipul, o observ apropiindu-se și întâmpinându-mă cu un zâmbet cald și primitor de om cu inimă mare, ”cât China” dacă ar fi s-o parafrazez. Mă îmbrățișează bând, dar ferm în același timp. Eu răspund timid, încă surprins, în mod plăcut, de felul în care am fost întâmpinat.

       Oarecare umbre de emoții încolțesc de ambele părți, cel puțin asta simt, și încerc să ascund sub calmul provincial cu care m-am obișnuit. Ea vorbește mult și pare preocupată, consider ăst mod o variantă de ocolit situații stânjenitoare; poate că mi se citesc emoțiile pe față. Aș fi un prost actor de tragedie.

Drumul

       Pe drum pălăvrăgim prietenește despre tot felul de subiecte care mai de care mai interesante; uneori mai ștergem praful de pe vraful amintirilor, rememorând vechi și plăcute evenimente ale tinerețelor nu foarte îndepărtate, și totuși...

       Vorbește clar și plăcut, opus părerilor preconcepute despre ardelence, ba eu sunt cel care vorbește rar și încet cântărind cu grijă frazele. Merită provocată la dialog pentru că ai ce asculta și învăța, iar dacă nimerești pe un subiect care-i trezește interesul, dialogul se deschide ca o floare în plină înflorire. Nu degeaba am spus că Reia calcă în cultură, și se joacă atât de frumos cu frazele, construind castele de nisip din cuvinte.

       Abia la începutul drumului şi deja sunt extrem de relaxat în prezenţa ei, are darul de a te face să te simţi confortabil în pielea ta, şi emană o linişte şi o pace mult dorită, cel puţin de mine. E veselă, relaxată, lipsită de griji, senină ca o zi plăcută de vară la munte. Îmi place să o ascult vorbind, privind-o din când în când să-i observ zâmbetul pe care îl simt în fiecare vorbă a ei. E într-adevăr o prezenţă pozitivă.

Ascensiune

       Suntem la poalele muntelui, veseli, dornici de ascensiune, rezolvând ultimele detalii înainte de a porni. Chiar şi aşa, descoperim foarte curând că nu am fost chiar atenţi la detalii, şi că am uitat chiar lucruri importante. Din cauza detaliilor, eu le numesc emoţii, ale mele, am pierdut imaginea de ansamblu, nu am mai văzut pădurea din cauza copacilor.

       Zâmbetele şi voia bună rezolvă pe loc problema, ne descurcăm cu ce avem, important e dorinţa de ascensiune, iar mie, sincer, mi-e suficientă prezenţa pozitivă şi voioasă a Reiei ca să nu mă gândesc la orice neajuns.

       Urcăm, la pas, pe drumul şerpuitor care se îndreaptă pieptiş către vârful propus a-l cuceri. E cald, poate prea cald, dar chiar şi aşa urcuşul e o plăcere. Pieptul se umple ritmic de aerul rarefiat şi cu arome de răşină, paşii se aliniază şi întră în ritm cu repiraţia. Muştele ne însoţesc cu zumzetul neîntrerupt, ca un fond sonor pentru celelalte zgomote obişnuite ale pădurii.

       Conversaţia continuă, încântător pentru urechile mele care sunt îndrăgostite de accentul Reiei, ajungând până acolo încât să provoc dialogul doar de dragul ascultătorului.

       Reia pare în elementul ei pe munte, o Heidi autohtonă, admirând şi fotografiind fluturi, lfori şi frunze. E uimitoare atenţia ei pentru detalii, oricât de mărunte şi neînsemnate ar fi, reuşeşte să provoace un adevărat tablou dintr-o frunză căzută, în a cărei cavitate s-a strecurat o picătură de apă.

       Eu sunt tot mai încântat, cu fiecare minut petrecut, de această miniaventură în preznţa Reiei, şi trebuie să recunosc, cu adâncă recunoştinţă, că ideea cu muntele îi aparţine pe deplin. Nu pot fi decât încântat, nici că se putea o zi petrecută mai plăcut.

Rătăcirea

         Drumul, care până la un punct şerpuia plăcut spre vârf, a hotărât în cele din urmă să se împreune cu pârâiaşul care-l însoţia, iar din uniunea lor a luat naştere un teren instabil şi mocirlos pe care bocancii noştri îl calcă fără milă, afundându-se uneori chiar mai sus de şireturi. Voia bună şi zâmbetele ne însoţesc făcând astfel situaţia, dacă nu mai uşoră de urcat măcar mai uşor de suportat. La urma urmei suntem aici să cucerim muntele, iar nu să ne lăsăm învinşi ori măcar să fim descurajaţi. Chiar şi pierderea potecii, marcate, către vârf, tot nu reuşeşte să ne strice buna dispoziţie, şi reuşim să ne retăsim cărarea după câteva încercări de off-road la boncanc acompaniat, pe muzică internă, de balet semi-profesionist pe scena instabilă a ghiolului născut din împreunarea drum-pârâiaş.

Popasul

        Lăsăm drumul în urmă şi urcăm o cărare superbă, prin pădure, către poiana Scwartz, unde hotărâm să facem popsul în care să mâncăm meridnele adunate cu sârguinţă înaintea urcării.

       Micul popas ne face bine şi ne odihneşte, mâncarea dietetică fără pâine ne restabileşte forţele, iar desertul, alcătuit din fragi autohni şi proaspeţi, pe care Reia s-a obosit să-i culeagă, ne îndulcesc şi împrospătează.

       În poiană e frumos şi linişte, iar vântul adie încetişor prin iarba crescută destul de înalt, parcă fredonând un cântec de leagăn. Cu burta plină, picioarele obosite, spatele întins pe iarbă, umbra adiind deasupra, cum să te abţii să nu pici în mrejele visării!? Un somn mic, un puiuţ de somn ar fi mai mult decât binevenit.

       Aproape adorm, sunt între starea de veghe şi visare, o urmăresc cu ochii întredeschişi pe Reia, care plină de energie, strânge şi deretică în jurul meu ca o albinuţă. Sunt peste măsură de uimit de energia-i debordantă, din păcate, nu şi molipsitoare, căci eu mă lupt din greu cu Coana Lene. Totuşi trebuie s-o înving pe Coană, şi să nu mă descopăr în faţa ei, aşa că mă ridic, foarte impulsionat de energia Reiei.

Atacul vârfului

       Ne reluăm urcuşul, care acum începe să fie mai abrupt, dar nu creează nici o problemă celor două căpriţe negre care şi-au pus în cap să ajungă sus. Deloc uimitor, descopăr că partea aceasta, cea mai dificilă a traseului, este de fapt partea preferată a Reiei. De parcă nu m-ar fi cucerit deja, continuă să mă uimiească în mod plăcut, ambiţioasă şi provocantă, Heidi se caţără şi urcă refuzând politicos orice ajutor sau sprijin.
       Căţărarea continuă, cu opriri în zonele deschise, pentru a admira peisajul, care este de-a dreptul superb şi cu o viziune largă asupra împrejurimilor. În depărtarea, misticul şi maiestuosul Ceahlău, Cogayonu-ul dacilor liberi, următoarea cucerire pe care ne-am pus-o în cap.

       Aşadar iată-mă alături de Reia, deja plănuind următoarea urcare, pe care deja o prevăd că va fi la fel de interesantă şi plăcută ca cea de faţă.
       Terminăm şedinţa foto, ne ridicăm de la ultimul popas, o mică odihnă pe pietrele încălzite sub razele blânde şi calde a soarelui de vară şi atăcăm, la bocanc, ultima sută de metri rămasă din ascensiunea Zespezelului.

Încheiere

       Nu mai urcăm mult şi iată-ne ajunşi la actul final al acestei ascensiuni. Zespezelul e chiar în faţa noastră, triumfând asupra peisajului din jur, dominând vecinătăţile de la înălţimea de 1278 metri.

       Am ajuns la capătul călătoriei noastre, moment în care unele anvelope cedează, odată ce misiunea a fost îndeplinită.

       Ne umplem piepturile de aerul curat şi proaspăt şi privim împrejurimile, cu aerul unor uriaşi, a unor vizionari care pot vedea departe la orizont.

       Zespezelul ne încântă şi delectează, satisfăcând pe deplin pofta de munte şi răsplătind din plin efortul depus pentru a-l cuceri.

Mulţumesc, încă odată, iniţiativei superbe a Reiei, o zi de-a dreptu' minunată.

23 iulie 2011

Moș Crăciun la Mia's Children

       Totul a început de la o idee, o glumă pe care adulții obișnuesc să o facă celor mici ”Copii, ce vreți să vă aducă Moșul anul acesta?”. Apoi ține-te, de poți reține ceva, din valul de răspunsuri de voci zglobii și brusc vesele ale picilor cu ochii mari și sclipitori.

       Astfel s-a ajuns ca fiecare pici, de la mic la mare, așa cum frumos șade unei ”șatre a lui Papuc”, să înșire dorințele pe o coală de hârtie, pe care apoi cu drag au împodobit-o și înfrumusețat-o. Cei mai mici, trăgând de mânecă pe câte unul dintre cei mari: ”Te looog, îmi sclii și mie!?”, bagându-le sub nas un ghem de hârtie, ce cândva fusese o coală albă și dreaptă.

       Scrisorelele către Moșu, le-am adunat pe toate, și împreună am încercat să transformăm dorința în realitate. Ne-am strâns cu toții, am umplut săniuțele și am lunecat către căsuța din povești, plină cu pitici, mai mari mai mici, dar tot pitici.

       La ceas de seară pe-noptat, la ușa picilor batem, intrăm pe rând, căci suntem mulți, și bucuroși de oaspeți ne sunt micile gazde.

       Intrăm, și punem stăpânire pe jumătate de cameră căci cealaltă jumătate e ocupată de picii dragi, îmbrăcați frumos, emoționați toți și cu privirile curioase. Ne așteptau, sunt toți aliniați și frumos așezați pentru a ne ura bun venit.

       Stau cuminți și se uită la noi cum ne așezăm, ca două tabere pregătindu-se de ”Țară-Țară vrem ostași”. Sunt cuminți, deși în ochi li se citește neliniștea și tensiunea crescută din cauza colțului care deja s-a umplut de cadouri. Îi poți vedea cum trag cu ochiul în direcția cadourilor și parcă încearcă din ochi, să identifice cutia frumos împachetată care este etichetată cu numele lor.

 

     Bietele cadouri, le vezi parcă tremurând și strângându-și mai aproape cutiile și hârtiile colorate, căci se simt dezbrăcate sub privirile insistente și dornice ale copiilor.

        După ce toate taberele s-au liniștit, toată lumea era la locul potrivit, codourile tremurând, picii emoționați și adulții așezați, gazdele noastre au început un program artistic de toată fumusețea și de mai mare dragul.

       Ne-au cântat, ne-au încântat, colindat și dansat, copiii au fost de-a dreptul minunați iar noi profund încântați. Cuvintele devin insuficiente pentru a descrie trăirile transmise de dragele și scumpele noastre gazde, oferindu-ne un spectacol total.

       După ce piesa s-a consumat, a venit timpul, mult așteptat de copii, a împărțirii cadourilor. După o explicare sumară a prezenței noastre, în număr atât de mare, la acea oră din seară, am primit mulțumirile adânci și pline de dragoste ale copiilor, după care am purces la împărțirea cadourilor.

        La început au stat cuminți și așteptau răbdători să le vină rândul, dar ușor ușor, tensiunea și nerăbdarea lor, căci doar sunt copii, a crescut și a trebuit, să ne mișcăm mai cu talent. Spre final, când mai rămăseseră doar câteva cadouri, nebunia deja se dezlănțuise și copii erau în mare formă, ”de cozonac”.

       Era un haos total, dar un haos plăcut, să-i vezi cum se mândreau cu ceea ce primiseră, făceau schimb de impresii, unii care veneau să spună: ”Știi, Moș Crăciun chiar mi-a trimis ce mi-am dorit”, sau ”De mult vroiam o muzicuță, uite, Moșu mi-a trimis-o”. Unii, mai mici, care văzuseră pentru prima dată ce înseamnă cadouri de la Moș Crăciun, trăgeau după ei, prin haosul creat, pungi mai mari decât ei, arătând oricui întâlneau, ca e al lor, că Moșu le-a trimis-o.
       Cei mai mari, mândri și ei, și încântați peste măsură că Moșu nu i-a uitat nici pe ei, se chinuie cu greu să mai stăpânească din zarva pornită din fericirea celor mici.
       Era un du-te-vino continuu, copii veseli și încântați, adulți cu sclipiri în ochi și bucuroși tot aplecându-se să mai discute cu câte un pici, or să-l ajute cu ce se chinuia el acolo, copii venind în goană și sărindu-ți în gât să te strângă, să te pupe, mulțumindu-ți din suflet pentru bucuria pe care le-ai adus-o.

       O zarvă totală, o bucurie extremă în ochii tuturor, mari și mici, zgomot de hârtii rupte, glasuri de copii zglobii, îmbrățișări, pupături, voioșie și veselie... doar la un geam, în colțul îndepărtat al camerei, prin întunericul nopții și marginea deja aburită de respirație, un moș bătrân, cu barba albă, privește liniștit la bucuria dinăuntru, trece cu privirea peste toți cei din casă, zâmbește mulțumit și dispare în noapte.

23 Decembrie 2011