Crăciunul Copiilor Noștri

    Ce mai zarvă, ce mai zvon, de Crăciun ne-apropiem, iară Moșul se tot vaită, de copii tot mulți fiind, iaca nu mai face față. Deși nu e înghețat, în ținutu-i depărtat, timpul peste el se lasă și pe Moș, batrân, apasă.

   Însă cum bine cunoaște, căci de vreme-i încercat, în toată lumea umblat, cunoscut și învățat, știe că pe astă lume, se găsește pretutindeni, omul bun și cumpătat. La ei Moșul apelează, din nevoie acționează, să adune lângă el, la inimi mari face apel.

    Și așa adună el, pe-serat, pe timp de iarnă, oameni dornici și cuminți, iubitori și buni părinți, ca-mpreună să pornească, pe pitici să veselească.

    Tolba-și umple de cadouri și pornește încet și-agale, spre Fundeni, unde găsește, pe copii de la PAVEL. Dragi îi sunt copiii Moșului, bucurându-se de ei, la toți cu drag le-mparte cadouri si bucurii. Poate punga-i cam săracă, poate nu la toți, ce-și doresc cu-adevărat, dorințele-a realizat. Însă sigur putem spune, că un zâmbet cât de mic, reușitu-le a smulge, de la toți câte un pic.
    Bucuratu-s-au piticii când primiră bucurii, însă știm cu toții că dorința cea mai mare, sănătate își doresc.

    Oamenii cei buni si nobili, ce cu suflet au donat, au adus o bucurie picilor de ne-au întâmpinat. Cei care au dorit, să meargă la împărțit, să-i vadă au reușit, bucurii au împlinit.

    Iar o parte, mai artiști, să le cânte au dorit, și așa, în noaptea surdă, în saloane răsună de colinde și cântări.

    Mulțti pitici am cunoscut, fulgi ușori și jucăuși, scufițe din povești desprinse, ba sportivi, ba înțelepți, flori, fete și băieți, cântăreți și castraveți.

    După ce le-am cântat, colindat și chiar jucat, ne-am retras tiptil în noapte, lăsând ștrengarii să doarmă, însă toți am observat cum zâmbeau în colțul gurii.

    Ieșind de la pitici, afară, în noapte, cerul era luminat de o stea mare frumoasă, care parcă se uita în jos și veghea la cei pitici.

    Acum știu că au primit, un dar neprețuit, când au venit pe această lume, iar suferința lor ii face deosebiți.

Ei duc mândri, pe ai lor umeri mici, păcatele noastre toate!

Fericiți Copii Noștri,

Căci ei sunt trecutul și viitorul,

Suferința și fericirea,

noastră, a tuturor!

Dorinţe deşarte

    Cum nu vedem ce avem şi ne dorim ce nu avem!?
    Mereu ne dorim ceva ce nu deţinem, pentru ca atunci când obţinem ce ne-am dorit, să pierdem într-o secundă, căci dorinţa ne-am îndeplinit-o, şi astfel dispare interesul pentru ceea ce doream.

    Lucrurile care sunt cu adevărat importante, le descoperim doar atunci când le pierdem.

    Nu demult am descoperit, deschizând ochii şi văzând, ce am în jurul meu. Am văzut şi trăit pe pielea mea, cum e să te simţi orb, să simţi căldura soarelui fără a-i vedea lumina.

    E dureros atunci când deschizi ochii, lumina te inundă, şi simţi ca atunci când priveşti în soare, că nu poţi cuprinde atâta lumină într-o singură privire.

    E bine, şi indicat, ca din când în când să facem câte un exerciţiu de recunoaştere. Să ne retragem în interiorul nostru, să ne ascultăm dorinţele şi să privim la ce avem în preajma noastră.

    Cea mai mare pedeapsă a zeilor e să ne împlinească dorinţele.

    Sper că am reuşit să văd, corect, ceea ce e în jurul meu, şi să apreciez la justa valoare, oamenii din juru-mi care într-adevăr sunt prieteni adevaraţi.

Îmi doresc ...

9 iunie 2012
Copenhaga

A uita. Uitat. Uitare.

Cat de usor putem obtine prieteni, dar cat de greu este sa-i pastram.

Ce usor pot oamenii sa atraga simpatii, si totusi nu reusesc sa le pastreze, sa-si creasca increderea in ochii celorlalti. Cat de greu se obtine increderea, si cat de usor se pierde.

Sa incepi un lucru este atat de usor, cat sa te gandesti la el. Oare cate nu incepem in viata? De cate ne tinem pana la capat, si mai important, cate le finalizam asa cum ne-am dorit!?

Cat de usor este sa pierzi lucrul care-l iubesti cel mai mult, si asta pt simplul fapt ca ti-l doresti enorm!? De ce intotdeauna ne dam seama cat de important este ceva pentru noi, abia in momentul in care nu-l mai detinem? Tot ce avem sub nas, e lipsit de importanta, fad, banal, plictisitor. Visam doar catre lucruri marete. Iar cand le obtinem, le trecem usor in anonimat.

Uitam sa mai traim? Uitam sa ne bucuram? Uitam sa iubim? Uitam sa fim oameni?

In fapt, uitarea este o capacitate a omului, de care abuzam, in ideea de a le avea pe toate. In goana dupa tot, ramanem cu nimic. Urmarind himera pierdem esenta vietii.

Cati dintre noi, stim sa ne ingrijim de suflet? Suflet!? O chestie marunta, de mult uitata, inchistrata si uscata.... O floare pusa la presat intr-o carte veche, uitata intr-un vraf de carti prafuite, intr-o biblioteca antica...

In ascensiunea catre cunoastere pierdem toate simturile. Cati mai putem spune ca simtim?

Era o vreme, cand iesind afara, noaptea, imi umpleam plamanii cu aerul curat al noptii si simteam mirosul noptii, al verii, al muntilor, al padurilor de conifere. Si acest simplu fapt, ma umplea de o bucurie enorma. O bucurie pe care nu o puteam explica, un lucru banal, sa fug noaptea din casa, pe ascuns, doar ca sa respir aerul noptii, sa privesc la cer si sa ma pierd in vise. Era ca o betie feerica, o transa.

Aveam atatea vise, si puteam sa ma bucur de toate lucrurile marunte, lucruri si fapte care acum nu le mai gasesc, si-mi lipsesc enorm.

Se spune ca un om fara vise e un om pierdut. De mici copii, cu totii avem vise, cu totii vrem sa ajungem undeva, sa facem ceva, sa fim cineva. Dar ne pierdem in calatoria spre maturizare. E corect spus maturizare? Maturizarea ar trebuie sa aduca ceva, dar de fapt pierdem. Uitam vise, simturi, trairi, amintiri.

As fi vrut sa va povestesc visul meu din copilarie, povestea fantastica in care credeam, taramul spre care ma indreptam, farul care ma atragea ... dar... am uitat!

10 februarie 2011

Copenhaga

(eseu cu care am debutat pe blogul Denisei)

Lumea văzută prin ochii îndrăgostitului

     Dragostea ar putea fi uşor explicată prin legile fizicii quantice. Exact ca în cazul quanticei, lucrurile evoluează diferit în funcţie de starea observatorului. O aceeaşi zi, monotonă, plictisitoare de toamnă, are două perspective: una văzută prin ochii celui neîndrăgostit, omului plin de griji şi de nevoi, şi cu totul altfel prin ochii proaspătului îndrăgostit, caruia şi o acţiune banală, precum căderea liberă a unei frunze i se pare o adevărată scenă care merită contemplată în linişte, cu ochii mari şi lucioşi de miracolul căderii unei frunze toamna.

    Mereu se asociază dragostea cu orbirea, cum cel îndrăgostit, orb ar fi. Ori lucrul altfel se petrece, căci îndrăgostitul vede, observă şi contemplă, întâmplări şi scene pe care alţii nu le bagă de seamă. Aşadar îndrăgostitul vede viaţa în adevarata lumină, şi cu realele culori. Doar pentru că cei cu adevărat îndrăgostiţi sunt puţini la număr, asta nu înseamnă automat că ei sunt cei orbiţi, iar restul omenirii priveşte viaţa cu ochii deschişi.

    Oare care deţine adevărul, între cel ce vede "o blestemată de ploaie" şi cel ce observă "miracolul apei din cer"?

    Ce vede un profan când priveşte un îndrăgostit? Un visător, un fericit cu ochii pierduţi, un Don Quijote în căutarea Dulcineiei, un copil visând cu ochii la stele?
    Ce vede, prin ai săi ochi, un îndrăgostit privind la cel neîndrăgostit? O biată fiinţă chinuită, alergând în căutarea rezolvării unor probleme a căror date uneori nici nu le deţine, un om care a uitat să viseze, un copil care joacă un joc serios, de-a adulţii?

    Cine deţine adevărul şi cine poate spune ce adevăr şi-ar dori pentru el însuşi!? Câţi oameni mai visează? Câţi ştiu definiţia visului? Câţi pot spune că ceea ce trăiesc e realitate şi nu vis?

Visez eu oare???

16 Nov 2011

Copenhaga

Polit(i)-eţea înainte de toate

    O dimineaţă de noiembrie, totuşi o dimineaţă frumoasă, însorită, cu un aer de toamnă târzie. Soarele îmbracă în haine luminoase totul în jur, se joacă pe geamurile maşinilor şi a staţiilor de autobuz, topind puţina brumă adunată de cu noapte şi opacizează tot e e din sticlă.

    Puţinii oameni care aşteaptă liniştiţi în staţie, au feţe zâmbitoare şi voioase, chiar dacă ziua abia a început.

    De trecerea de pietoni se apropie un domn grizonat, cu un palton gri. Merge agale şi deloc grăbit. Maşina care se afla deja arpoape de trecere, şi care poate trece liniştită înainte ca domnul nostru să atingă macar marginea trecerii, încetineşte până la a opri, în acelaşi timp, şoferiţa, o poliţistă tânără, face semn cu mâna, cu zâmbet larg pe faţă, încurajând pietonul să înainteze.

    Domnul grizonat pleacă capul în semn de înţelegere şi respect, salută cu două degete la tâmplă, milităreşte, şi-şi continuă drumul netulburat.

    Soarele străluceşte mai puternic...

16 Nov 2011

Copenhaga

Aspirații

Prolog
       Zespezel, un vârf mic, nu foarte important, în munții Ghurghiului, și totuși cu un farmec aparte.

       E prima dată când pun piciorul pe el, și doar din cauza ei, altfel cu siguranță nu aș fi ajuns aici. Miraj dublu, vârful și fata! Morgana!? Nu, e cât se poate de reală, chiar dacă atracțiile fantasmagorice sunt la fel de puternice ca la Fata Morgana, Reia e la fel de reală ca muntele însuși, și trezește aceleași dorințe aspirante spre înălțimi.

       Am revăzut-o după mulți ani, aș putea spune că nu s-a schimbat prea mult, totuși urma evoluției este adânc săpată în felu-i de-a fi și de a comunica. M-a tăvălit complet în nisipul josnic al culturii mele, care s-a zdruncinat puternic în fața stâncilor ei culturale. Trebuie să tac și să ascult, să învăț, și să sper doar că mă pot face înțeles de ea, prin nimicnicia ideilor mele de om de duzină.

Revederea

       E vară, e soare, razele-i luminează chipul, o observ apropiindu-se și întâmpinându-mă cu un zâmbet cald și primitor de om cu inimă mare, ”cât China” dacă ar fi s-o parafrazez. Mă îmbrățișează bând, dar ferm în același timp. Eu răspund timid, încă surprins, în mod plăcut, de felul în care am fost întâmpinat.

       Oarecare umbre de emoții încolțesc de ambele părți, cel puțin asta simt, și încerc să ascund sub calmul provincial cu care m-am obișnuit. Ea vorbește mult și pare preocupată, consider ăst mod o variantă de ocolit situații stânjenitoare; poate că mi se citesc emoțiile pe față. Aș fi un prost actor de tragedie.

Drumul

       Pe drum pălăvrăgim prietenește despre tot felul de subiecte care mai de care mai interesante; uneori mai ștergem praful de pe vraful amintirilor, rememorând vechi și plăcute evenimente ale tinerețelor nu foarte îndepărtate, și totuși...

       Vorbește clar și plăcut, opus părerilor preconcepute despre ardelence, ba eu sunt cel care vorbește rar și încet cântărind cu grijă frazele. Merită provocată la dialog pentru că ai ce asculta și învăța, iar dacă nimerești pe un subiect care-i trezește interesul, dialogul se deschide ca o floare în plină înflorire. Nu degeaba am spus că Reia calcă în cultură, și se joacă atât de frumos cu frazele, construind castele de nisip din cuvinte.

       Abia la începutul drumului şi deja sunt extrem de relaxat în prezenţa ei, are darul de a te face să te simţi confortabil în pielea ta, şi emană o linişte şi o pace mult dorită, cel puţin de mine. E veselă, relaxată, lipsită de griji, senină ca o zi plăcută de vară la munte. Îmi place să o ascult vorbind, privind-o din când în când să-i observ zâmbetul pe care îl simt în fiecare vorbă a ei. E într-adevăr o prezenţă pozitivă.

Ascensiune

       Suntem la poalele muntelui, veseli, dornici de ascensiune, rezolvând ultimele detalii înainte de a porni. Chiar şi aşa, descoperim foarte curând că nu am fost chiar atenţi la detalii, şi că am uitat chiar lucruri importante. Din cauza detaliilor, eu le numesc emoţii, ale mele, am pierdut imaginea de ansamblu, nu am mai văzut pădurea din cauza copacilor.

       Zâmbetele şi voia bună rezolvă pe loc problema, ne descurcăm cu ce avem, important e dorinţa de ascensiune, iar mie, sincer, mi-e suficientă prezenţa pozitivă şi voioasă a Reiei ca să nu mă gândesc la orice neajuns.

       Urcăm, la pas, pe drumul şerpuitor care se îndreaptă pieptiş către vârful propus a-l cuceri. E cald, poate prea cald, dar chiar şi aşa urcuşul e o plăcere. Pieptul se umple ritmic de aerul rarefiat şi cu arome de răşină, paşii se aliniază şi întră în ritm cu repiraţia. Muştele ne însoţesc cu zumzetul neîntrerupt, ca un fond sonor pentru celelalte zgomote obişnuite ale pădurii.

       Conversaţia continuă, încântător pentru urechile mele care sunt îndrăgostite de accentul Reiei, ajungând până acolo încât să provoc dialogul doar de dragul ascultătorului.

       Reia pare în elementul ei pe munte, o Heidi autohtonă, admirând şi fotografiind fluturi, lfori şi frunze. E uimitoare atenţia ei pentru detalii, oricât de mărunte şi neînsemnate ar fi, reuşeşte să provoace un adevărat tablou dintr-o frunză căzută, în a cărei cavitate s-a strecurat o picătură de apă.

       Eu sunt tot mai încântat, cu fiecare minut petrecut, de această miniaventură în preznţa Reiei, şi trebuie să recunosc, cu adâncă recunoştinţă, că ideea cu muntele îi aparţine pe deplin. Nu pot fi decât încântat, nici că se putea o zi petrecută mai plăcut.

Rătăcirea

         Drumul, care până la un punct şerpuia plăcut spre vârf, a hotărât în cele din urmă să se împreune cu pârâiaşul care-l însoţia, iar din uniunea lor a luat naştere un teren instabil şi mocirlos pe care bocancii noştri îl calcă fără milă, afundându-se uneori chiar mai sus de şireturi. Voia bună şi zâmbetele ne însoţesc făcând astfel situaţia, dacă nu mai uşoră de urcat măcar mai uşor de suportat. La urma urmei suntem aici să cucerim muntele, iar nu să ne lăsăm învinşi ori măcar să fim descurajaţi. Chiar şi pierderea potecii, marcate, către vârf, tot nu reuşeşte să ne strice buna dispoziţie, şi reuşim să ne retăsim cărarea după câteva încercări de off-road la boncanc acompaniat, pe muzică internă, de balet semi-profesionist pe scena instabilă a ghiolului născut din împreunarea drum-pârâiaş.

Popasul

        Lăsăm drumul în urmă şi urcăm o cărare superbă, prin pădure, către poiana Scwartz, unde hotărâm să facem popsul în care să mâncăm meridnele adunate cu sârguinţă înaintea urcării.

       Micul popas ne face bine şi ne odihneşte, mâncarea dietetică fără pâine ne restabileşte forţele, iar desertul, alcătuit din fragi autohni şi proaspeţi, pe care Reia s-a obosit să-i culeagă, ne îndulcesc şi împrospătează.

       În poiană e frumos şi linişte, iar vântul adie încetişor prin iarba crescută destul de înalt, parcă fredonând un cântec de leagăn. Cu burta plină, picioarele obosite, spatele întins pe iarbă, umbra adiind deasupra, cum să te abţii să nu pici în mrejele visării!? Un somn mic, un puiuţ de somn ar fi mai mult decât binevenit.

       Aproape adorm, sunt între starea de veghe şi visare, o urmăresc cu ochii întredeschişi pe Reia, care plină de energie, strânge şi deretică în jurul meu ca o albinuţă. Sunt peste măsură de uimit de energia-i debordantă, din păcate, nu şi molipsitoare, căci eu mă lupt din greu cu Coana Lene. Totuşi trebuie s-o înving pe Coană, şi să nu mă descopăr în faţa ei, aşa că mă ridic, foarte impulsionat de energia Reiei.

Atacul vârfului

       Ne reluăm urcuşul, care acum începe să fie mai abrupt, dar nu creează nici o problemă celor două căpriţe negre care şi-au pus în cap să ajungă sus. Deloc uimitor, descopăr că partea aceasta, cea mai dificilă a traseului, este de fapt partea preferată a Reiei. De parcă nu m-ar fi cucerit deja, continuă să mă uimiească în mod plăcut, ambiţioasă şi provocantă, Heidi se caţără şi urcă refuzând politicos orice ajutor sau sprijin.
       Căţărarea continuă, cu opriri în zonele deschise, pentru a admira peisajul, care este de-a dreptul superb şi cu o viziune largă asupra împrejurimilor. În depărtarea, misticul şi maiestuosul Ceahlău, Cogayonu-ul dacilor liberi, următoarea cucerire pe care ne-am pus-o în cap.

       Aşadar iată-mă alături de Reia, deja plănuind următoarea urcare, pe care deja o prevăd că va fi la fel de interesantă şi plăcută ca cea de faţă.
       Terminăm şedinţa foto, ne ridicăm de la ultimul popas, o mică odihnă pe pietrele încălzite sub razele blânde şi calde a soarelui de vară şi atăcăm, la bocanc, ultima sută de metri rămasă din ascensiunea Zespezelului.

Încheiere

       Nu mai urcăm mult şi iată-ne ajunşi la actul final al acestei ascensiuni. Zespezelul e chiar în faţa noastră, triumfând asupra peisajului din jur, dominând vecinătăţile de la înălţimea de 1278 metri.

       Am ajuns la capătul călătoriei noastre, moment în care unele anvelope cedează, odată ce misiunea a fost îndeplinită.

       Ne umplem piepturile de aerul curat şi proaspăt şi privim împrejurimile, cu aerul unor uriaşi, a unor vizionari care pot vedea departe la orizont.

       Zespezelul ne încântă şi delectează, satisfăcând pe deplin pofta de munte şi răsplătind din plin efortul depus pentru a-l cuceri.

Mulţumesc, încă odată, iniţiativei superbe a Reiei, o zi de-a dreptu' minunată.

23 iulie 2011

Moș Crăciun la Mia's Children

       Totul a început de la o idee, o glumă pe care adulții obișnuesc să o facă celor mici ”Copii, ce vreți să vă aducă Moșul anul acesta?”. Apoi ține-te, de poți reține ceva, din valul de răspunsuri de voci zglobii și brusc vesele ale picilor cu ochii mari și sclipitori.

       Astfel s-a ajuns ca fiecare pici, de la mic la mare, așa cum frumos șade unei ”șatre a lui Papuc”, să înșire dorințele pe o coală de hârtie, pe care apoi cu drag au împodobit-o și înfrumusețat-o. Cei mai mici, trăgând de mânecă pe câte unul dintre cei mari: ”Te looog, îmi sclii și mie!?”, bagându-le sub nas un ghem de hârtie, ce cândva fusese o coală albă și dreaptă.

       Scrisorelele către Moșu, le-am adunat pe toate, și împreună am încercat să transformăm dorința în realitate. Ne-am strâns cu toții, am umplut săniuțele și am lunecat către căsuța din povești, plină cu pitici, mai mari mai mici, dar tot pitici.

       La ceas de seară pe-noptat, la ușa picilor batem, intrăm pe rând, căci suntem mulți, și bucuroși de oaspeți ne sunt micile gazde.

       Intrăm, și punem stăpânire pe jumătate de cameră căci cealaltă jumătate e ocupată de picii dragi, îmbrăcați frumos, emoționați toți și cu privirile curioase. Ne așteptau, sunt toți aliniați și frumos așezați pentru a ne ura bun venit.

       Stau cuminți și se uită la noi cum ne așezăm, ca două tabere pregătindu-se de ”Țară-Țară vrem ostași”. Sunt cuminți, deși în ochi li se citește neliniștea și tensiunea crescută din cauza colțului care deja s-a umplut de cadouri. Îi poți vedea cum trag cu ochiul în direcția cadourilor și parcă încearcă din ochi, să identifice cutia frumos împachetată care este etichetată cu numele lor.

 

     Bietele cadouri, le vezi parcă tremurând și strângându-și mai aproape cutiile și hârtiile colorate, căci se simt dezbrăcate sub privirile insistente și dornice ale copiilor.

        După ce toate taberele s-au liniștit, toată lumea era la locul potrivit, codourile tremurând, picii emoționați și adulții așezați, gazdele noastre au început un program artistic de toată fumusețea și de mai mare dragul.

       Ne-au cântat, ne-au încântat, colindat și dansat, copiii au fost de-a dreptul minunați iar noi profund încântați. Cuvintele devin insuficiente pentru a descrie trăirile transmise de dragele și scumpele noastre gazde, oferindu-ne un spectacol total.

       După ce piesa s-a consumat, a venit timpul, mult așteptat de copii, a împărțirii cadourilor. După o explicare sumară a prezenței noastre, în număr atât de mare, la acea oră din seară, am primit mulțumirile adânci și pline de dragoste ale copiilor, după care am purces la împărțirea cadourilor.

        La început au stat cuminți și așteptau răbdători să le vină rândul, dar ușor ușor, tensiunea și nerăbdarea lor, căci doar sunt copii, a crescut și a trebuit, să ne mișcăm mai cu talent. Spre final, când mai rămăseseră doar câteva cadouri, nebunia deja se dezlănțuise și copii erau în mare formă, ”de cozonac”.

       Era un haos total, dar un haos plăcut, să-i vezi cum se mândreau cu ceea ce primiseră, făceau schimb de impresii, unii care veneau să spună: ”Știi, Moș Crăciun chiar mi-a trimis ce mi-am dorit”, sau ”De mult vroiam o muzicuță, uite, Moșu mi-a trimis-o”. Unii, mai mici, care văzuseră pentru prima dată ce înseamnă cadouri de la Moș Crăciun, trăgeau după ei, prin haosul creat, pungi mai mari decât ei, arătând oricui întâlneau, ca e al lor, că Moșu le-a trimis-o.
       Cei mai mari, mândri și ei, și încântați peste măsură că Moșu nu i-a uitat nici pe ei, se chinuie cu greu să mai stăpânească din zarva pornită din fericirea celor mici.
       Era un du-te-vino continuu, copii veseli și încântați, adulți cu sclipiri în ochi și bucuroși tot aplecându-se să mai discute cu câte un pici, or să-l ajute cu ce se chinuia el acolo, copii venind în goană și sărindu-ți în gât să te strângă, să te pupe, mulțumindu-ți din suflet pentru bucuria pe care le-ai adus-o.

       O zarvă totală, o bucurie extremă în ochii tuturor, mari și mici, zgomot de hârtii rupte, glasuri de copii zglobii, îmbrățișări, pupături, voioșie și veselie... doar la un geam, în colțul îndepărtat al camerei, prin întunericul nopții și marginea deja aburită de respirație, un moș bătrân, cu barba albă, privește liniștit la bucuria dinăuntru, trece cu privirea peste toți cei din casă, zâmbește mulțumit și dispare în noapte.

23 Decembrie 2011